Viața secretă a copacilor

Standard

„Când știi că și copacii simt durerea, că au memorie și că părinții trăiesc împreună cu copiii, nu mai poți doborî trunchiuri la întâmplare și nici nu mai poți face ravagii în pădure cu utilaje de mare tonaj. […] Copacii respiră ușurați și ne dezvăluie și mai multe secrete, mai ales aceia din zonele protejate nou create, care cresc acolo nestingheriți de nimeni. N-am să încetez niciodată să învăț de la ei, dar n-aș fi visat vreodată că voi ajunge să descopăr atâtea sub frunzișul lor des.” (Peter Wohlleben, Viața secretă a copacilor)

Copacii, chiar și cei din aceeași specie, au personalități diferite: unii sunt prudenți, alții amatori de risc, unii sunt lacomi, alții chibzuiți. Însă toți sunt educați de părinți, comunică și se ajută între ei, suferă când sunt atacați sau răniți dar au capacitatea de a se apăra și vindeca, iar după ce mor, continuă să le fie de folos celorlați copaci din jur. Trebuie spus că toate acestea nu sunt valabile decât în pădurile seculare, în care omul nu intervine.

Ce se întâmplă cu arborii aflați „în grija” oamenilor? Ajung copiii străzii. Orfani, izolați de comunitate, lipsiți de înțelepciune, ei sunt condamnați să moară în floarea vârstei – dacă nu răpuși de fierăstrău, uciși de boli și de furtuni.

Autorul, Peter Wohlleben, este un pădurar care a învățat în facultate că valoarea unui copac este dată de banii care se pot obține de pe urma lui. Ulterior, turiștii și însăși pădurea i-au arătat că adevărul e cu totul altul.

Viața secretă a copacilor este scrisă cu multă duioșie și este foarte ușor de parcurs și de înțeles chiar și pentru nespecialiști. Iar după ce o citești, nu mai poți ignora faptul că și regnul vegetal e la fel de viu și de interesant ca și noi.

Chemarea cucului

Standard

„Strike avea fruntea înaltă, proeminentă, nasul lat și sprâncenele groase ale unui Beethoven tânăr care se apucase de box, o impresie pe care ochiul tumefiat și vânăt nu făcea decât s-o accentueze. Părul lui creț și des ca lâna făcuse ca printre numeroasele lui porecle din adolescență să se numere și cea de Flocea. Arăta mai vârstnic decât cei treizeci și cinci de ani pe care-i avea.” (Robert Galbraith, Chemarea cucului)

Chemarea cucului este primul volum din seria de romane polițiste Cormoran Strike a lui Robert Galbraith (pseudonimul lui J.K. Rowling, cea care a scris Harry Potter). Într-un fel, Cormoran Strike seamănă cu Jack Reacher a lui Lee Child: amândoi sunt veterani de război, amândoi sunt masivi, amândoi au derulat anchete în cadrul armatei. Asemănările se opresc însă aici: Jack Reacher este întreg și sănătos, cu ceva bani puși deoparte și rătăcitor, Cormoran Strike are un picior amputat, își forțează dincolo de limite genunchiul de care-și prinde proteza și este stabilit în Londra, fiind obligat să-și câștige fiecare bănuț.  Nici romanele nu seamănă între ele: ale lui Lee Child sunt acțiune pură și multe detalii tehnice, ale lui Robert Galbraith sunt mai subtile – fascinează prin personaje și atmosfera pe care o creează și mai puțin prin investigația în sine.

În Chemarea cucului, Cormoran Strike se află la începutul carierei sale de detectiv și se zbate să-și amâne falimentul. Soarta i se schimbă în bine odată cu sosirea lui Robin Ellacott, cea pe care fusese nevoit să o  angajeze ca secretară temporară (pentru o săptămână), dar care a sfârșit prin a-i deveni asistentă. Odată cu ea a sosit și primul client cu bani; sora acestuia, un fotomodel celebru, murise în urmă cu trei luni, iar poliția clasase cazul ca sinucidere. Clientul nu era mulțumit de verdict și dorea o investigație privată.

Cartea este o narațiune polițistă un pic atipică: accentul nu cade integral pe acțiune, ci se acordă la fel de multă importanță și personajelor, atmosferei și locurilor. Deși lent din punctul de vedere al desfășurării anchetei, romanul nu plictisește – tot ce povestește J.K. Rowling este interesant. Mi-au plăcut și citatele din autorii latini folosite ca moto: „Nefericit cel a cărui faimă îi face vestite nenorocirile.” (poetul Lucius Accius) și „Căci în fiecare nenorocire, cel mai nefericit dintre nefericiți este cel care a fost fericit.” (filozoful Boethius).

Cain și Abel

Standard

„Nu căuta niciodată vântul pe ogor – n-are rost să încerci să găsești ceva ce s-a dus.” (Jeffrey Archer, Cain și Abel)

Cain și Abel sunt, de fapt, William Lowel Kane (în limba engleză, Cain și Kane se prononță la fel) și Abel Rosnovski (un nume de împrumut), două personaje născute în aceeași zi, 18 aprilie 1906, care se deosebesc unul de altul din toate punctele de vedere, dar care au totuși o structură similară și principii asemănătoare. Ceea ce-i desparte și-l întoarce pe unul împotriva celuilalt nu este decât o întâmplare care a fost greșit interpretată și a cărei greutate a fost sporită, poate, de o antipatie izvorâtă din prejudecată.

Abel Rosnovski a rămas singur pe lume încă din clipa în care s-a născut într-o pădure din Polonia, iar mama sa a murit la naștere. A fost adoptat de o familie numeroasă și săracă, care i-a pus numele de Wladek Koskiewicz. Ulterior, printr-o serie de întâmplări, cele mai multe norocoase dar și câteva dramatice, ajunge să fie moștenitorul baronului Abel Rosnovski . Din moștenire însă nu-i rămân decât numele și o brățară, deoarece primul război mondial îl gonește în America. Aici începe să se descurce și să-și facă o situație, dar marea criză din 1929-1933 îi dă o nouă lovitură; ce-i drept, îi oferă și oportunitatea de a face un salt înainte. Iar saltul nu l-ar fi putut face fără William Lowel Kane.

William Lowel Kane s-a născut într-o familie aristocratică de bancheri americani și toată tinerețea s-a pregătit pentru a lua locul tatălui său la conducerea băncii. Inteligent și cu un simț dezvoltat pentru afaceri, investea uneori în cauze aparent pierdute dar care se dovedeau în final rentabile. O astfel de investiție a făcut ca drumul său să se intersecteze cu acela al lui Abel Rosnovski.

Jeffrey Archer este un mare povestitor și mi se pare că excelează în a crea biografii fictive. Reușește să-și transforme personajele în oameni aievea, oameni pe care îi urmărește din copilărie și care se transformă pe măsură ce trăiesc evenimentele ce le marchează viața. Întotdeauna există și o concluzie: în pragul bătrâneții, personajele își folosesc înțelepciunea dobândită pentru a se retrage în acel colțișor (fie el o activitate, o relație sau altceva) care le oferă liniște și împăcare.

The Enemy/ Dușmanul

Standard

„’It’s the new theory,’ Joe said. ‘They’re copying private-sector doctrine. They think know-nothings are good because they’re not involved in the status quo. They think they bring fresh perspective.’ ” (Lee Child, The Enemy) [„’Asta e noua teorie în armata americană’, zise Joe. ‘Copiază doctrina din sectorul privat: pun la conducere persoane total rupte de domeniu pentru că acestea nu sunt obișnuite cu modul în care merg lucrurile. Își imaginează că astfel vor aduce o perspectivă nouă. ’ ” ]

The Enemy, a opta carte din seria Jack Reacher a lui Lee Child este o întoarcere în trecut, pe vremea când zidul Berlinului cădea, iar Jack Reacher era încă maior în poliția militară. Deși poate mai puțin vizibilă pentru un european obișnuit, momentul  a adus o dilemă pentru americani: dacă Germania se unifică, iar Uniunea Sovietică se destramă, atunci cine ne mai sunt dușmanii?

Acțiunea, declanșată de o coincidență – un general din cadrul diviziei de blindate moare din cauze naturale în ajunul Anului Nou, iar, câteva ore mai târziu, soția sa este asasinată – este condimentată de o serie de elemente ciudate, care captivează încă de la început. Ulterior însă ritmul devine mai puțin alert, iar investigația, deși se complică, tărăgănează.

O incursiune în viața privată a lui Jack Reacher, atunci când acesta ajunge la Paris pentru a-și vizita mama, este prilej pentru o scurtă lecție de istorie: în timpul celui de-al doilea război mondial, rezistența franceză salva piloții aliați căzuți și-i ajuta să iasă din zona controlată de nemți – întreaga operațiune era cunoscută sub denumirea de „trenul uman”.

The Enemy, ca aproape toate celelalte romane din seria Jack Reacher, este plin de energie și reușește să o transmită și cititorului.

21 lectii pentru secolul 21

Standard

„Un bătrân înțelept a fost întrebat ce a descoperit cu privire la sensul vieții. ‚Ei bine’, a răspuns acesta, ‚am descoperit că mă aflu aici, pe pământ, ca să ajut alți oameni. Ceea ce nu am înțeles încă este motivul pentru care se află aici ceilalți oameni.’ ”(Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI)

21 de lecții pentru secolul XXI m-a dezamăgit puțin, dar numai pentru că am avut pretenții prea mari, nerealiste, încă de la început. În mare parte a fost vina mea, pentru că am confundat „lecții” cu „sfaturi”: speram să găsesc un manual de utilizare al lumii actuale și, evident, n-am găsit așa ceva; am găsit însă referirile la viitor din Homo Sapiens, detaliate și îmbogățite – interesante, dar fără să mai fie surprinzătoare.

Nici Harari însă nu s-a grăbit să-mi spulbere iluziile, dimpotrivă, le-a alimentat încă din prima frază: „Într-o lume inundată de informații irelevante, claritatea înseamnă putere.” Nu era prea greu să te aștepți și la o metodă de a dobândi acea claritate. Ce-i drept, cartea o oferă, dar este una de bun simț, nimic miraculos: pentru că niciun om nu poate procesa corect noianul de informații de care este asaltat, soluția este să le ignore pe toate, cu excepția celor care-l interesează cu adevărat; iar pentru ceea ce-l interesează, trebuie să facă o adevărată muncă de cercetător sau de reporter profesionist: să găsească surse diferite, credibile și eventual verificabile și să compare ideile obținute, pentru ca în final să-și formeze propria opinie.

Tot legat de evitarea înghițirii informațiilor pe nemestecate, mi se pare interesant îndemnul autorului de a renunța la mituri – povești care ne-au ajutat de fiecare dată să progresăm, dar la care, acum, pentru că ne credem deja civilizați, ar trebui să renunțăm. Justificarea sa este că miturile distorsionează foarte mult realitatea (atunci când există măcar o asemănare cu realitatea) și că încurajează un om sau un grup de oameni să se creadă superior altuia: „… una dintre piedicile majore în calea unui tratat de pace între israelieni și palestinieni este faptul că israelienii nu sunt dispuși să împartă orașul Ierusalim. Ei susțin că acest oraș este ‚capitala eternă a poporului evreu’ – și firește că nu poți face compromisuri când vine vorba de un lucru etern. De altfel, ce mai contează câțiva oameni morți comparativ cu eternitatea, nu? Firește, este o aberație totală. Eternitatea înseamnă cel puțin 13,8 miliarde de ani – actuala vârstă a universului. Planeta Pământ s-a format acum circa 4,5 miliarde de ani, iar oamenii există de cel puțin două milioane de ani. În schimb, orașul Ierusalim a fost întemeiat cu doar 5000 de ani în urmă, iar poporul evreu are o istorie de cel mult 3000 de ani. Cu greu poate fi asta numită eternitate.”

Părerea mea este că toate cele trei volume merită parcurse: Homo Sapiens, Homo Deus și 21 de lecții pentru secolul XXI. Un cititor atent se poate rezuma doar la primul dintre ele, pentru că nu va pierde nicio idee principală; însă volumul de informații și calitatea argumentării dau valoare și celorlate două.

Persuader/ M500 Persuader

Standard

„ ‚I try to do the right thing. I think the reasons don’t really matter. Whatever, I like to see the right thing done.’ ‚Me too’, she said. ‚I try to do the right thing. Even though everybody hates us and nobody helps us and nobody thanks us afterwards. I think doing the right thing is an end in itself. It has to be, really, doesn’t it?’” (Lee Child, Persuader) [„ ‚Încerc să fac ceea ce e corect. Cred că motivele pentru care fac asta nu prea contează. În orice caz, îmi place să văd lucrurile făcute în mod corect. ’ ‚Și mie la fel’, îi răspunse ea.  ‚Și eu încerc să fac ceea ce e corect. Chiar dacă toți ne urăsc și nimeni nu ne ajută și nici nu ni se mulțumește după aceea. Cred că a face ceea ce e bine e un scop în sine. Trebuie să fie, chiar trebuie, nu-i așa?’]

Când întâlnește întâmplător un criminal pe care-l credea mort de zece ani, Jack Reacher începe să facă investigații, iar acestea trezesc interesul Agenției americane antidrog (DEA – Drug Enforcement Administration), care-i propune să se infiltreze într-o familie de traficanți. Lucrând la limita legii și uneori luând justiția în propriile mâini, Jack Reacher profită de informațiile pe care le obține pentru a-l găsi și pedepsi pe cel care-i scăpase cu ani în urmă.

Titlul romanului este dat de pușca Mossberg M500 Persuader, fabricată de O.F. Mossberg & Sons din Statele Unite. În roman, Jack Reacher descoperă într-un depozit armele și muniția aferentă: „Era modelul Cruiser. Fără pat pentru umăr. Doar un mâner de pistol. De calibru 12, cu țeava de 47 de centimetri, cu încărcător de 7 centimetri jumătate, 6 gloanțe, metal pasivizat, zona de prindere frontală din material sintetic negru, fără cătare. Era o armă urâtă, brutală, pentru lupte de stradă de la distanță mică.”

Al șaptelea roman din seria Jack Reacher, Persuader este primul care mi s-a părut palpitant de la început până la sfârșit, poate și pentru că este pentru întâia oară când fostul polițist militar se află cu adevărat în pericol, lucează sub acoperire și, în ciuda fizicului său impresionant, găsește un rival încă și mai puternic.

Little Women/ Cele patru fiice ale doctorului March

Standard

 „ I felt angry at first, and then I didn’t care, for a governess is as good as a clerk, and I’ve got sense, if I haven’t style, which is more than some people have, judging from the remarks of the elegant beings who clattered away, smoking like bad chimneys. I hate ordinary people!” (Louisa May Alcott, Little Women) [„Am fost furioasă la început, dar apoi nu mi-a mai păsat, pentru că o guvernantă e cam pe același nivel cu un funcționar și dacă nu am stil, măcar am bun simț, ceea ce e mai mult decât au unii oameni, dacă e să judeci după comentariile acelor ființe elegante care tot clămpănesc, dând afară fumul de țigară ca niște hornuri stricate. Urăsc oamenii banali !” ]

Little Women este povestea a patru surori, fiecare cu o personalitate diferită, dar extrem de unite și atașate una de alta. Viața le duce pe fiecare pe drumul propriu, dar în final reușesc să-și recreeze armonia din căminul părintesc în propriile lor familii.

Little Women este un roman autobiografic – autoarea avea trei surori, tatăl ei era filozof, iar asemănările nu se opresc aici. La momentul la care l-am citit nu știam toate acestea și de aceea mie mi-a lăsat o cu totul altă impresie: aceea de îndreptar pentru tinerele femei (evident, de la sfârșitul secolului al XIX-lea). Autoarea pare să fi luat toate situațiile posibile din viață și să fi oferit o normă de conduită pentru fiecare: cum să treci peste un eșec în dragoste, cum să-ți alegi soțul, cum să te porți cu proaspătul soț, cum să nu-ți neglijezi soțul după ce apar copiii, cum să mori, cum să treci peste moartea cuiva drag, cum să-ți trăiești viața în rest și tot așa. Iar pentru că „morala nu se vinde”, așa cum spunea și unul din personaje, a preferat să-i ofere îndreptarului o haină literară.

Cu toate că pe alocuri e mai degrabă plictisitoare pentru un adult al zilelor noastre, cartea are avantajul de a fi extrem de optimistă, de caldă, de duioasă și de liniștitoare. Iar dacă vremurile în care trăim devin suficient de tulburi ca să ne afecteze, atunci chiar e o lectură de recomandat.

Homo Deus – Scurtă istorie a viitorului

Standard

„[… se] ridică trei întrebări-cheie, care sper să vă rămână în minte mult timp după ce veți termina de citit cartea:

  1. Sunt într-adevăr organismele doar algoritmi, iar viața înseamnă cu adevărat doar procesare de date?
  2. Care este mai valoroasă – inteligența sau conștiința?
  3. Ce se va întâmpla cu societatea, politica și viața de zi cu zi atunci când algoritmii nonconștienți, dar deosebit de inteligenți ne vor cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi înșine?” (Yuval Noah Harari, Homo deus – Scurtă istorie a viitorului)

Homo Deus reia, detaliază și argumentează ideile din Sapiens referitoare la posibilul viitor al omenirii. Pentru că nu mai este istorie, ci doar un eseu foarte elaborat și foarte bine documentat, cartea se citește mult mai ușor.

De data aceasta, ceea ce m-a frapat – nu prin inedit, ci dimpotrivă, prin faptul că-mi întărește o convingere personală – este că liberul arbitru nu prea există; adică da, suntem liberi să facem ce vrem (și, dacă ne limităm la această sferă, putem spune că există liber arbitru), dar ceea ce vrem, cine alege? Părerea mea este că aleg pentru noi conjuncturile și experiența, părea lui Harari – că aleg procesele chimice din organism, manipulate sau nu de factori externi cum ar fi medicamentele, informațiile prezentate într-o anumită formă și/sau altele.

Pe scurt, cartea nu aduce idei în plus față de Sapiens, și din acest punct de vedere m-a dezamăgit puțin. Ceea ce o face însă interesantă este volumul de informații pe care le aduce pentru a sprijini aceste idei. Un alt avantaj este că, insistând asupra anumitor aspecte, acestea îți rămân în minte și chiar îți dau de gândit; în Sapiens, doar enunțate, ele aveau o forță mai mică.

Sapiens – Scurtă istorie a omenirii

Standard

„[…] în ciuda lucrurilor uimitoare pe care oamenii sunt capabili să le facă, rămânem nesiguri în privința scopurilor noastre și părem să fim la fel de nemulțumiți ca întotdeauna. Am avansat de la pirogi la galere și de la vapoare la navete spațiale, dar nimeni nu știe încotro mergem. Suntem mai puternici decât oricând înainte, dar nu prea șitm ce să facem cu toată această putere. Încă și mai rău, oamenii par să fie mai iresponsabili ca oricând. Ajunși prin forțe proprii zei cărora nu le țin companie decît legile fizicii, nu trebuie să răspundem în fața nimănui. În consecință facem prăpăd printre celelalte animale și în ecosistemul înconjurător, fără să căutăm altceva decât propriul nostru confort și divertisment și totuși neaflând niciodată mulțumirea. Există ceva mai periculos decât niște zei nemulțumiți și iresponsabili care nu știu ce vor ?” (Yuval Noah Harari, Sapiens – Scurtă istorie a omenirii)

Nu mă așteptam ca o carte de istorie să fie atât de interesantă și să mă contrarieze atât de mult! Pe de o parte, informația este condensată și trebuie să ai răbdare să o citești încet, dar, pe de altă parte, mai că nu-ți vine s-o lași din mână, ca să afli ce urmează.

Până acum, când mă gândeam la istorie, o priveam ca pe ceva fragmentat, istoria unui popor sau istoria unei perioade sau, și mai specific, istoria unui popor într-o anumită perioadă; niciodată n-am avut imaginea de ansamblu și cred că de aceea istoria nici nu mi-a plăcut, nici nu m-a interesat prea mult. Cartea lui Harari însă este ceea ce așteptam – povestea omenirii luată ca un întreg și narată de la începuturi până în prezent.

În primul rând, mi-a plăcut întrebarea: Când știi dacă o societate prosperă – când crește populația sau când crește gradul ei de fericire? Harari demonstrează că, deocamdată, nu am progresat decât ca număr. Ăsta este un alt lucru care mi-a plăcut la Sapiens: nu sunt doar informații livrate de un istoric, pe care n-ai decât să le crezi sau nu, ci multe afirmații sunt argumentate, iar argumentele – foarte convingătoare.

Lucrarea este plină de idei surprinzătoare și, din păcate, nu pune omenirea într-o lumină favorabilă. Se pare că, de-a lungul istoriei, pe unde au trecut oamenii, multe specii de animale au dispărut. Apoi, odată cu revoluția agrară, din liberi vânători-culegători am ajuns sclavi ai pământului; iar acum, cu noua revoluție tehnologică, am ajuns sclavi ai telefoanelor inteligente și ai realității virtuale. Și informațiile interesante continuă pe tot parcursul cărții.

Din punctul meu de vedere, Sapiens trebuie să fie prima carte de istorie pe care o citește cineva; după aceea poți alege să detaliezi orice capitol ți-a stârnit curiozitatea.

 

Without Fail/ Negreșit

Standard

  „ ‚Are you good at your job?’ Neagley asked. Froelich paused. ‚Yes’, she said. ‚I’m pretty good.’ ‚No, you’re not’, Reacher said. ‚You’re the best. The absolute best there has ever been. You’re so damn good it’s unbelievable.’ ‚That’s how you’ve got to think’, Neagley said. ‚Pump yourself up. Get to the point where it’s impossible to imagine that these jerky guys with their silly notes are going to get within a million miles of you.’ Froelich smiled, briefly. ‚Is this military-style training?’ ‚For me it was’, Neagley said. ‚Reacher was born thinking that way.’ ” (Lee Child, Without Fail) [„ ‚Ești bună în ceea ce faci?’ o întrebă Neagley. Froelich s-a gândit un moment. ‚Da’, răspunse ‚sunt destul de bună.’ ‚Nu, nu ești’ zise Reacher. ‚Ești cea mai bună. Cea mai bună care a existat vreodată. Ești atât de bună încât e incredibil.’ ‚Așa trebuie să gândești’, îi spuse Neagley. ‚Umflă-te în pene, până ajungi să nici nu-ți poți imagina că acești nenorociți cu scrisorile lor anonime s-ar apropia la mai puțin de un milion de mile de tine.’ Froelich a schițat un zâmbet. ‚E și ăsta un antrenament militar?’ ‚Pentru mine a fost’, a răspuns Neagley. ‚La Reacher e nativ.’” ]

Without Fail trezește interesul pe de o parte prin faptul că prezintă elementele caracteristice politicii americane, iar pe de altă parte prin lumea pe care o dezvăluie: cea a serviciilor secrete, care au misiunea de a asigura protecția demnitarilor țării – în cazul de față a vicepreședintelui. Deși cu un rol nu foarte important, vicepreședintele primește scrisori de amenințare, de care însă nu e conștient, deoarece serviciile secrete le interceptează și aleg să nu-l informeze, ca să nu-l îngrijoreze inutil.

Jack Reacher intră în joc în momentul în care liderul echipei de protecție, o fostă iubită a fratelui său, îl angajează să descopere breșele din sistemul de apărare a vicepreședintelui și să identifice căile de atac pe care le-ar putea urma autorii scrisorilor anonime.

Romanul se citește repede, suspansul se creează încă de la început, dar detaliile legate de modul în care vicepreședintele părăsește un loc pentru a călători spre un altul sunt prea abundente și, de la un moment dat încolo, plictisesc.